Ca un vultur, nu ca o scoica!

Ca un vultur, nu ca o scoica!

Cand Dumnezeu a facut scoica, El i-a dat tot ce-i trebuie ca sa fie in siguranta si s-o duca bine. Scoica are casa ei, cu pereti tari care s-o protejeze de lovituri si s-o pazeasca de dusmani. Cand ii e foame, tot ce trebuie sa faca aceasta fiinta fara imaginatie si initiativa este sa-si deschida casa si mancarea ii pica singura in gura. Scoica se multumeste cu ce cade la fundul apei, unde traieste jumatate ingropata in nisip. N-are grijuri, n-are pasiuni, nu ia decizii si nu face valuri in jur. Foarte putini o baga in seama. Nu-i place sa fie deranjata si nu lupta nicodata cu nimeni, pentru nimic. Nu se agita pentru ca este multumita unde se afla si nu vrea sa mearga nicaieri.

Cu vulturul insa, Dumnezeu a procedat cu totul altfel. Cand l-a facut, Dumnezeu i-a dat in stapanire cerul. Vulturul isi aseaza cuibul pe varful celor mai inalte stanci, unde bate vantul, cade plaoia si bantuie furtuna. Ca sa-si gaseasca de hrana, vulturul trebuie sa se inalte sus si zboare multi kilometrii prin ploaie, zapada sau grindina, mereu cu ochii la panda, ridicandu-se din greu in inaltimi, aruncandu-se in picaj si ridicandu-se iar spre bolta cea larga, curajos, neobosit, maiestuos, puternic si semet. Din cand in cand,

sursa: http://barzilaiendan.wordpress.com/