Între sceptru şi ştergar

Viaţa de credinţă este una care presupune ştergarul pentru ca apoi să aibă ca finalitate sceptrul. Umanul din noi doreşte ca lucrurile să stea invers faţă de ordinea rânduită si aceasta genereză lupte interioare marcate de frustrări inutile. La ultima întâlnire într-o atmosferă mai intimă –  cauzată de plecarea corului  bărbătesc – am înţeles că darul primit din partea lui Dumnezeu, responsabilizează. Deşi este evident din Scriptură maniera în care ucenicii au înţeles să se raporteze la chemarea lor lecţia finală cu ştergarul din preziua răstignirii Mântuitorului a fost una cât se poate de explicită. Cu cât eşti mai mare cu atât poţi să te pleci mai jos iar această acţiune este una care ţine de raţiuni care nu-şi au rădăcinile pe aici pe jos, prin societatea marcată de alte valori. Ceea ce se aşteaptă de la un slujitor este iniţiativă. Ucenicii au văzut nevoia, ştiau ce aveau de făcut însă tocmai mentalitatea lumească i-a determinat la a rămâne rigizi. Rigiditatea ucenicilor a dus la un exemplu practic din partea lui Isus, exemplu care va rămâne de-a pururi valabil indiferent de circumstanţele care sunt într-un vădit proces de transformare (a se înţelege transfigurare).

Cei care aleg să fie „Mâini dechise” înţeleg  că sceptrul mai încolo, acum este rândul ştergarului care nu poate fi câştigat decât de cei care iau iniţiativa de a face ceea ce trebuie făcut. A face ceea ce ai fost proiectat nu face decât să-l onoreze pe Cel care a dăruit astfel încât să fii înzestrat într-un mod unic cu o slujire fără de care lumea ar fi mai săracă.

Alege ştergarul şi vei câştiga sceptrul. Nu poţi să iei sceptrul deoarece acesta se oferă iar oferirea are ca fundament credincioşia faţă de darul încredinţat.